Raspunsuri din cadrul conferintei “Viata in Biserica” (Nov. 2003)

– Avem mai multe intrebari privitoare la pierderea trairii celor care L-au cunoscut pe Dumnezeu: Cum facem ca intalnirea cu Dumnezeu in Biserica sa nu devina o rutina? Cum sa ne pastram trairea si emotia intalnirii cu Dumnezeu?

– O ispita a tineretii este si aceasta sete de impresii, sete de noi trairi. Si o nestatornicie, as zice asa, o neasezare, o lipsa de statornicie.

Caut sa va citesc aici din Apocalipsa ce i s-a spus ingerului Bisericii din Sardes:

“Stiu faptele tale, ca ai nume ca traiesti, dar esti mort. Privegheaza si intareste ce a mai ramas si era sa moara, caci n-am gasit faptele tale depline inaintea Dumnezeului meu“.

Si iata ca ne si spune ce e de facut:

“Drept aceea, adu-ti aminte cum ai primit si ai auzit si pastreaza si te pocaieste. Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur si nu vei sti in care ceas voi veni asupra ta“.

Deci aceasta are de facut cel cu nu a ramas in Harul cel dintai: “Adu-ti aminte cum ai primit si ai auzit”; doar tu stii, stii mai bine ca oricine ce a fost in inima ta atunci. Trebuie sa-ti spuna cineva din afara? Tu stii bine!

“Adu-ti aminte cum ai primit si ai auzit si pastreaza si te pocaieste“.

De aceea avem Taina Pocaintei in Biserica. Noi cred ca nu ne folosim indeajuns de ea, nu constientizam indeajuns cat de mare este puterea acestei Taine. Nu este om care sa fi venit la Taina Pocaintei cu sinceritate, cu dorinta sincera de indreptare, cu marturisire sincera, in orice fel de pacate ar fi cazut el si care sa nu simta in el dupa Taina Sfintei Spovedanii improspatandu-se lucrarea Harului. E adevarat, omul care a cazut din Harul cel dintai trebuie sa-si asume ca pe un canon tot chinul care urmeaza pe drumul intoarcerii lui la Dumnezeu. Calea lui nu va fi lina, el trebuie sa fie constient de lucrul acesta. Ai primit o data un Dar, Dumnezeu ti-a dat Harul Lui in dar, te-a chemat in Dar cu dragostea Lui. Ai dispretuit Harul Lui, l-ai calcat in picioare, l-ai ingropat, l-ai intunecat cu mandria, cu mania, cu desfranarea, cu pacatele trupesti, cu slava desarta. Acum nu te astepta ca drumul intoarcerii sa-ti fie usor. Toate pe care le-ai facut se vor scula acum cumva asupra ta, dar in Taina Pocaintei primesti puterea sa te lupti cu ele. Calea celui care se pocaieste nu mai este lina si usoara. Calea celui care se pocaieste este, sa zic asa, o cale intre bucurie si durere; el simte cand bucuria si incredintarea ca va fi iarasi cu Dumnezeu, cand simte teama si durerea si chinul pentru ca pacatele vechi il urmaresc.

Cuviosul Paisie Aghioritul spune ca prin pacatele noastre am dat drepturi celui rau impotriva noastra si de acum el are putere sa ne ispiteasca. Imi aduc aminte de un lucru pe care il spune el, ca sa vedeti cum stau lucrurile aici. El spune ca un monah care a plecat din manastirea lui din neascultare – s-a suparat pe acolo, sa zicem, la un moment dat; s-a suparat pe duhovnic sau pe staret si a plecat din manastirea lui – chiar daca se caieste si se intoarce in manastire i-a dat drepturi celui rau sa-l ispiteasca pana la moarte cu gandurile de nestatornicie. El nu va mai fi in Harul cel dintai. In Harul cel dintai, gandurile nu aveau atata putere asupra lui. Acum va trebui sa rabde aceasta hartuire a gandurilor poate pana la moarte pentru ca el singur a dat putere celui rau impotriva lui. Dar in Taina Pocaintei – repet – primeste puterea sa se lupte. Deci cel care a pierdut Harul cel dintai nu trebuie sa se astepte ca sa-i fie usoara calea de intoarcere, ci trebuie sa-si asume barbateste greutatile drumului de intoarcere si sa alerge mereu la Taina Pocaintei, sa improspateze in el mereu Harul pocaintei.

– Parinte, care este rostul si rolul canonului dat de duhovnic? Suntem biruiti de pacate mai usor daca nu ne indeplinim canonul?

– Fara indoiala ca da. As zice ca este asemanator cu rolul dietei pe care i-o prescrie medicul unui bolnav care tocmai s-a vindecat. Nu tine dieta, se imbolnaveste din nou foarte usor. Acelasi este rolul canonului si este exact rolul pe care il are dieta pentru omul care s-a vindecat de o anumita boala.

– Cum ne putem feri de pacat daca traim in preajma unor oameni necredinciosi si suntem mereu cu ei?

– Tovarasiile rele, adevarat, strica obiceiurile bune. Bine este sa evitam tovarasiile rele, sa nu ne incredem in taria noastra. Daca imprejurarile asa sunt, ca nu avem cum sa facem lucrul acesta, atunci ne punem toata nadejdea in puterea Harului dumnezeiesc si el ne va apara. Sa avem o dorinta curate si sincera de a fi cu Dumnezeu si de a face voia lui si el ne va apara. Nu va putea nimeni sa ne vatame. Daca Dumnezeu este cu noi, cine poate sa fie impotriva noastra? Cine poate sa ne faca vreun rau, cu ce poate sa ne vatame cineva? Dar stim ca nu avem o credinta atat de tare; de aceea zic, daca se poate, sa evitam tovarasiile rele ca sa nu ne vatamam. Atunci cand nu ne va fi cu putinta, fara indoiala ca Harul ne va apara.

– Ce poate face cineva care, desi este de multa vreme in Biserica, nu se poate izbavi de o patima?

– Daca ai lovit o data un copac si n-a cazut, ce faci? Lasi toporul jos si te culci? Dai si a doua oara, si a zecea oara, si a mia oara pana o sa cada. Cu cat un obicei este mai adanc inradacinat, cu atat mai greu este de scos din suflet, e adevarat. De aceea nu trebuie sa dormim, de aceea trebuie sa fim cu sufletul foarte treaz, sa taiam raul cat este mic.

Daca raul a crescut prin obisnuinta indelungata, prin repetarea deasa a unui pacat, daca raul a crescut, atunci e nevoie de multa staruinta, de spovedanie si de multa staruinta. Si fara indoiala ca va fi incununata de biruinta.

– Parinte, cum trebuie sa privim asa numitele semne ale sfarsitului: cardurile electronice de identitate, codul de bare, numarul 666 care este raspandit in jurul nostru sub diferite forme? Sunt acestea semne autentice? Si daca da, cum ne putem feri de ele?

– (…)  Cu privire la noile buletine si la semnele sfarsitului, se discuta foarte mult despre lucrurile acestea si uneori cred ca se face si foarte multa tulburare in multe suflete pentru ca sunt pareri diverse. De accea nici nu as vrea sa spun nimic despre asta. Trebuie sa primim noile buletine, nu trebuie sa le primim? Ce trebuie sa facem, cum trebuie sa facem?… As zice ca daca ne tot intrebam atata deja este rau. Pai ce fel de crestini suntem noi? Sa ne temem ca vom fi pusi in situatia de a ne lepada de Hristos si sa nu stim ca ne-am lepadat? Chiar asa sa fim? Deci problema noastra nu este asta, nici masonii nu-s problema noastra, nici noile buletine nu sunt problema noastra.

Nu asta este problema noastra. Spuneti-mi, in ce staruiau primii crestini? Ati vazut, “in invatatura Apostolilor, in impartasire, in frangerea painii si in rugaciuni“. Asta era treaba lor. Si inca mai spune ceva autorul Faptelor Sfintilor Apostoli: “Sufletul si inima multimii celor ce au crezut erau una. Si nimeni nu zicea ca ceva este al sau, ci toate le erau de obste“.

Asta este viata crestina. S-o traim si toate celelalte probleme se vor dezlega de la sine la momentul potrivit.

Eu nu zic ca nu ne pasc niste primejdii, o spun parintii in care avem incredere, caci stim ca prin ei a vorbit Duhul Sfant, oameni induhovniciti. Nu spun ca nu ne pasc niste primejdii, dar cred ca discutiile acestea de multe ori sunt vatamatoare, ne dezbina. Nu vedeti ca ne dezbina? De foarte multe ori ne dezbina, ne judecam unii pe altii, fiecare tine la dreptatea lui si are impresia ca toti ceilalti sunt in ratacire si in apostazie. Noi, intre noi, frati, ne dezbinam. Unde mai este unitatea duhului? Unde se mai pastreaza unitatea duhului intru legatura pacii?

Deci problema este una launtrica. Sfantul Apostol Pavel spune undeva, sper sa citez cat mai exact ce spune el. Spune : “Incercati-va pe voi insiva, cercetati-va daca sunteti in credinta. Oare nu va cunoasteti voi pe voi insiva ca Hristos Iisus este intru voi? Ci afara numai daca nu sunteti netrebnici“. Deci asta este problema noastra. Daca il avem pe Hristos salasluit in noi, ne mai putem teme de ceva? Ne mai putem teme de ceva? Nu vom sti singuri cand va veni momentul acela cand fiecare va fi pus in fata situatiei, sa se lepede sau sa nu se lepede de Hristos. Nu va sti fiecare ca va veni momentul acela? Adica tu sa pierzi Harul Sfantului Duh si sa nu stii sa l-ai pierdut? Daca punem asa problema, inseamna ca noi nu avem clar constiinta ce este viata crestina. Ca scopul nostru asta este: dobandirea Harului Sfantului Duh.

Cine pune intrebari legate de problema asta, ar trebui sa se intrebe el pe el insusi mai intai: ‘Ce este in inima mea? Am agonisit acolo Harul?’ Ca daca nu l-am agonisit, pot sa-mi pun eu mii de probleme si sa primesc mii de raspunsuri, ca atunci cand se va ivi situatia sa ma lepad de Hristos, tot mai voi lepada de El. Pot sa stiu bine ce trebuie facut. Pot sa stiu ca primirea buletinului inseamna lepadare de Hristos si tot il voi primi daca ma va parasi Harul Sfantului Duh. Deci problema mea asta este.

Imi vine in minte acum o intamplare pe care iarasi cred ca o stiti cu Sfantul Nichifor si Saprichie preotul. Au fost prieteni foarte buni la inceput, apropiati, dar intre ei la un moment dat a strecurat vrasmasul diavol samanta invidiei. Saprichie s-a suparat pe Nichifor si nu vroia sa-l ierte. Fiind ei suparati unul pe celalalt, s-a intamplat ca Saprichie sa fie prins si sa marturiseasca pentru Hristos. L-au supus la chinuri, l-au batut in toate felurile, nu s-a lepadat de Hristos. Au hotarat sa-l omoare, sa-i taie capul. Nichifor a aflat ce s-a petrecut si si-a zis el, in mintea lui: “Uite, sa nu plece la Dumnezeu neimpacat cu mine“, pentru ca e cuvant dumnezeiesc “Daca nu veti ierta fiecare din inima fratelui sau greselile lui, nici Tatal vostru nu va va ierta voua greselile voastre.” Si a zis el: “Nu cumva sa-l pagubesc, sa plece la Dumnezeu neimpacat cu mine si sa piarda cununa muceniciei. Hai s-o dobandeasca!” si a iesit in intampinarea lui ca sa-i ceara iertare, ca Saprichie sa mearga la moarte impacat deplin, sa mearga inaintea lui Dumnezeu sis a primeasca cununa muceniciei. I-a iesit si i-a zis: “Robule al lui Dumnezeu, iarta-ma!” iar asupra lui a venit un duh de impietrire, invidia. Si nu, s-a uitat de sus la el si – ce-o fi zis? – “Eu, marele marturisitor, nu te iert!”. A venit a doua oara: “Iarta-ma, robule al lui Dumnezeu! Iarta-ma!”. Nimic. A ramas in impietrirea lui. L-au dus, i-au plecat capul pe butuc si calaul a ridicat securea. Si atunci, parca s-ar fi trezit – zic s-ar fi trezit, de fapt a murit – si a zis: “Stati! De ce vreti sa imi taiati capul?“. “Pentru ca nu vrei sa aduci jerfa idolilor.” Zice: “Nu, nu, aduc. Aduc jerfa idolilor. Aduceti aici ce trebuie si voi aduce jertfa idolilor.” Si a facut asa si s-a lepadat de Hristos. Harul Sfantului Duh l-a parasit pentru neiertare, pentru impietrirea lui l-a parasit Harul Sfantului Duh atunci. A avut putere sa duca lupta marturisirii. Harul l-a asteptat. L-a intarit sa duca lupta marturisirii pana atunci, pana aproape de sfarsit. Dar pentru ca el nu l-a iertat pe aproapele lui, Harul l-a parasit atunci, cand mai avea un pas pana sa primeasca cununa. Si n-a mai avut taria sa duca lupta mai departe. N-a avut taria sa mai primeasca moartea daca Harul l-a parasit. Si Nichifor a spus atunci: “Eu sunt crestin! Si eu sunt crestin! Luati-ma pe mine in locul lui!” Si l-au luat, si i-au taiat capul si a primit el cununa in locul lui Saprichie.

sursa: cuvantul-ortodox.ro